Modelele 3D încep de obicei cu crearea unei meșe. Majoritatea software-urilor 3D permit vizualizarea unei meșe într-un mod schelet de sârmă, care-i permite utilizatorului să vadă liniile și nodurile care creează forma 3D. Meșa conține date importante pe care computerele le utilizează pentru a randa corect modelul 3D. Astfel, poligoanele devin o necesitate naturală, datorită naturii modului în care meșele sunt create și utilizate în timp real. Acesta este, de asemenea, un avantaj pe care 3D îl are față de formele tradiționale de artă, deoarece o meșă poate fi animată și schimbată în timp real, fără distrugere.
O meșă 3D este o plasă de poligoane, conectată prin linii și noduri. Singur, un poligon este doar o formă 2D alcătuită din cel puțin 3 noduri și linii, denumite și muchii. Aceste puncte unite creează fețe, adesea denumite triunghiuri, cadrane sau N-Goni, în funcție de câte noduri și muchii le formează. În modelarea 3D, N-Gons se referă la orice poligon care are mai mult de patru noduri și muchii și ar trebui să fie considerate de nedorit. O bună practică de topologie recomandă utilizarea triunghiurilor și a cadranelor numai pentru cele mai îngrijite rezultate.
Modelarea poligonală este considerată standardul pentru modelarea 3D, datorită adoptării sale în aproape fiecare software 3D comercial. Este folosită pentru a crea meșe 3D cu topologie precisă și plănuită. Modelarea poligonală este preferată în VFX și în special în jocuri. Deoarece jocurile necesită adesea ca numeroase materiale să fie redate în timp real, dezvoltatorii trebuie să fie atenți la numerele de poligoane în raport cu constrângerile hardware. Diferite console și PC-uri vor avea toate limitări diferite în ceea ce privește cât de mult pot gestiona. Astfel, artiștii 3D care lucrează în aceste spații preferă modelarea poligoanelor, datorită controlului sporit pe care îl au asupra fiecărui model.